allbasarabean.ro

Cultura

OBICEIURILE DIN CICLUL VIEŢII – Naşterea

Ce-ar însemna lumea fără copii? Ne cutremurăm doar la formularea unui asemenea gând. Numai că, din păcate, în epoca modernă asistăm la diminuarea, dacă nu chiar la dispariţia instinctului fundamental care nu este , cum se laudă sau cred unii, cel sexual ci instinctul maternităţii.

Lumea fără copii, o lume numai cu bătrâni, o lume a tăcerii există deja în multe sate izolate din care tinerii au plecat în căutarea belşugului. Acolo unde s-au aşezat l-au găsit sau poate nu l-au găsit dar nici nu se mai întorc, în libertate, să-şi câştige traiul cu sudoarea frunţii. Preferă zidurile de beton şi o pensie sau un ajutor social. Nu doresc să se mai întoarcă acolo unde au vieţuit generaţii şi generaţii de familii numeroase smulgând pământului pâinea sau mămăliga şi crescând animale pentru lapte şi carne şi păsări pentru ouă. Pentru aceşti oameni de niciunde un asemenea mod de viaţă ţine de o amintire al cărui rost nici nu vor să-l înţeleagă.

Cât despre satele încă vii, mentalitatea modernă a ros legăturile fireşti cu tradiţia, aşa încât familiile onorabile se rezumă la unu sau doi copii. Prima poruncă a lui Dumnezeu dată oamenilor. „ creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” a început să fie uitată şi la sat.

În satul tradiţional vieţuia o familie numeroasă cu mulţi copii, de regulă 12, dar şi mai mulţi. Oamenii nu se speriau că nu au ce le da de mâncare şi de aceea se spunea prin Apuseni: „când Dumnezeu trimite în lume un prunc, îi pune în straiţă şi o dungă de mălai”. Copii erau consideraţi averea sufletească a familiei dar şi un sprijin în gospodărie încă de mici când începeau să muncească alături de părinţi. „Copiii reprezentau în acelaşi timp şi o împlinire socială. Tinerele perechi de căsătoriţi nu atingeau statutul de oameni aşezaţi ca lumea, până nu aveau copii .Casele fără copii sunt considerate case pustii, iar soţia care nu devine mamă în primii ani de căsătorie este suspectată de soţ şi de oameni a fi sterilă, adică stearpă, în limbaj popular.

Pentru a avea copii, să nu rămână de ruşinea lumii, tinerele neveste se rugau din toată inima lui Dumnezeu, umblau pe la mănăstiri ca să li se citească rugăciuni speciale, aprindeau lumânări la icoana Maicii Domnului, icoană ce face parte din zestrea fetelor şi se numeşte „Năşteriţa”, ţin zilele de post şi Postul Sfintei Mării şi unele citesc Visul Maicii Domnului. La Căpâlna, pe Valea Sebeşului ca „ să aibă copii, tinerele căsătorite, plătesc la muieri bătrâne, de obicei şapte, de postesc şi dau prescuri. Pentru aceasta, femeilor respective li se dă câte o cârpă nouă. Muierile (tinerele căsătorite) rabdă (ajunează) şi fac o lumină (lumânare) lungă cât femeia. Fac mătănii până se gată lumina” .Se mai apela la tratarea cu ceaiuri şi băi de plante medicinale, şi în caz extrem se mergea la descântătoare.

Practici premergătoare naşterii

Femeia care purcede grea se află într-o stare binecuvântată sau în „starea darului” pe când cele care nu au acest dar sunt stârpituri. Femeia care nu avea copii era văzută rău şi de bărbat dar şi de cealaltă lume, care o bănuia că a greşit în faţa lui Dumnezeu. „Femeia care nu-şi vedea căsnicia binecuvântată se ruga fierbinte lui Dumnezeu, ţinea toate posturile, dădea liturghii, acatiste şi lumânări bisericilor sau dădea să citească anumite rugăciuni.

Femeia însărcinată şi viitorul prunc au ca divinitate protectoare pe Maica Precistă, iar cea care devenea oficianta riturilor naşterii şi botezului era moaşa, de obicei o femeie nu numai pricepută în asemenea situaţii dar şi credincioasă şi deţinătoare a tradiţiei satului. Din momentul în care era chemată să ajute, cuvântul ei devenea lege pentru femeia grea şi pentru familia acesteia. De multe ori sfaturile acesteia erau urmate cu sfinţenie mult înainte de naştere.

Existau şi o seamă de credinţe legate de sexul copilului: ca să fie băiat se punea securea sau toporul sub pat (Căpâlna) sau te culci încălţat şi cu căciula pe cap (Purcăreţi – Pian).

Odată intrată în starea de graţie, femeia se bucura de o protecţie specială din partea celor apropiaţi, iar la rândul lor trebuie să respecte numite reguli cu aceleaşi percepte în toată ţara: sunt oprite de la munci grele, să poarte îmbrăcăminte şi încălţăminte comodă, să nu bea alcool, să nu fure flori sau alte lucruri pentru că vor rămânea imprimate pe corpul copilului, să nu lovească câinii şi pisicile cu piciorul că va naşte copil păros, să nu se mire prea mult că va naşte copil fricos, să nu se uite la pocituri că atunci face copii pociţi.

Sunt interdicţii şi la mâncare: să nu mănânce carne de capră şi de găină că face copii cu „chelea” de găină, să nu mănânce peşte de la Ignat până la Crăciun că face copii morţi, când vede ceva la care râvneşte să i se dea că altfel „stercheşte” ( avortează); primele fructe dintr-un pom se dau unei femei gravide (sau animal) că atunci va fi roditor.

Ca să-i fie sarcina uşoară, femeia să nu stea în loc, să lucreze ca să iasă copil harnic. „Să nu ducă aşchii în şurţ că se fac la copii bube în cap, să nu beie apă cu mâna întoarsă ( din pumni) că naşte greu. Să muncească mult, să se preumble, să nu ste hodinită, să nu ţese mult că se lipeşte copilul la o parte.

În satul Deal femeia însărcinată nu avea voie: să pună flori la brâu, să nu miroase flori, să nu se uite la oameni cu semne. În alte părţi nu aveau voie să poarte podoabe că primeau copii semne.

Din timp erau pregătite cele necesare nou născutului: hăinuţe, copaie de scăldat, leagăn ş.a. leagănul se făcea din lemn de brad. Uneori se folosesc şi un leagăn făcut din nuiele de mesteacăn şi alun în formă de coş alungit. Leagănul se leagă cu sfori sau lanţ de grindă . Se zicea că nu e bine să legeni leagănul gol că se va naşte repede un alt copil.

Naşterea

În fiecare sat existau în trecut 2-3 femei iscusite, curate, care îşi însuşeau rânduielile naşterii de la cele cunoscătoare. Moşitul „era o facere de bine, nu un mijloc de câştig, de aceea moaşa era considerată pe alocuri ca neam, legat de familie ca şi naşii de la cununie. Moaşele erau răsplătite în natură: o găină, caş, ouă, carne etc. şi forte rar cu bani.

Moşitul era înţeles ca o acţiune de încadrare a noului născut în comunitatea de neam şi de aceea în unele sate era efectuat de către o rudă a tatălui copilului, o cumnată, o soră şi numai la nevoie, o vecină, cum se întâmpla la Loman.

Când femeia intra în durerile facerii era chemată moaşa. Toţi ai casei aşteptau în altă cameră sau afară spunând rugăciuni ca naşterea să fie uşoară. e crede că dacă copilul se naşte ziua, când va fi mare şi va fura îl vor prinde. Dacă-l face marţea nu trăieşte. Dacă copilul cade cu faţa în sus, atunci trăieşte, când cade cu faţa în jos, atunci moare.

Moaşa era cea care o ajuta pe femeie să nască: îi făcea frecţii pe tot corpul, îi da să bea ceai de chimen, îi făcea băi calde la picioare, îi făcea masaje etc.

Moaşa îi dădea primele îngrijiri copilului: îi tăia buricul şi îi făcea prima scaldă. Bucata tăiată era îngropată cu „locul copilului” (placenta) într-un loc unde nu da soarele. Buricul care a rămas netăiat se usucă şi cade şi este păstrat la grindă.

Când o femeie năştea un băiat, moaşa îi tăia buricul pe un lemn de corn ca atunci când copilul va ajunge mare să fie tare ca lemnul de corn iar dacă a născut fată, apa de scaldă se pune ceva mai călduţă, decât la băieţi, ca atunci când vor fi mari să fie fierbinţi în dragoste. Apa de scaldă se aruncă la un loc curat, lângă un pom fructifer.

În Loman, copilul nou născut era ridicat în sus apoi era pus pe masă şi moaşa zicea: „Să fie cinstit ca masa şi frumos ca casa”.

Prima scaldă o pregătea moaşa. Se îngrijea ca vasele şi apa să fie curate. Pe Valea Sebeşului apa primei scalde trebuia „să fie adusă de la întâlnirea a două izvoare, întotdeauna după răsăritul soarelui şi înainte de apusul soarelui. Afară de prima scaldă, toate celelalte se fac cu apă sfinţită, păstrată de la Bobotează. Dacă se face noaptea, scalda întâi nu trebuie aruncată să dea soarele peste ea, că soarele-i „sfânt”. Nici cârpele nu se usucă la soare ca să nu vadă soarele că nu-i botezat noul născut. În celelalte scalde se puneau câte trei cărbuni pentru „dedeochiu”, apă sfinţită şi apă curată adusă de ziua până la şase săptămâni.

În Apuseni, apa se aducea într-o oală nouă, de lut cumpărată din timp. Şi aici apa trebuia să fie curată, de aceea se lua din fântână sau de la izvor, apa neîncepută folosită şi pentru prepararea leacurilor sau farmecelor. Covata trebuia să fie făcută din lemn bun: brad sau tei. În apa primei scalde se puneau diferite obiecte prin care erau exprimate dorinţele în legătură cu viitorul nou născut. O practică destul de răspândită era ca în prima scaldă a copilului să se pună bani de argint „ca viaţa lui să rămâie nepătată ca argintul”

La Lupşa, dacă se năştea fată, înainte de a fi spălată, se învelea într-un chiştineu mare, se închina la o icoană, se rostea o rugăciune, după care se punea pe furca de tors, pe războiul de ţesut, i se punea în mânuţă petic şi ac de cusut şi câte alte minuni. Apoi i se pregătea ţupa (scăldătoarea) unde îi puneau fel de fel de flori: de crin să aibă pielea albă, de mac să fie rumenă, de trandafir să fie frumos mirositoare, satin să aibă părul moale ca mătasa, îi dau să beie lapte dintr-un clopoţel de argint în care a fiert un scaun de ceteră şi îl îndulceau cu miere de albine. Astea să îi sune gura ca un clinchet de clopoţel, vorba să-i fie dulce ca mierea, iar oamenii să o îndrăgească ca pe o ceteră.

Dacă se nimerea să fie fecior era dus peste tot: pus pe jug, pe car, pe plug, să pună mânuţa pe secure, pe coasă, furcă şi sapă.   Îi dau să beie lapte dintr-un corn de bou, să fie tare ca el; în apa de scăldat se punea; lemn de stejar să fie tare, potcoavă de cal pierdută să fie norocos şi altele care se puneau şi la fete.

Apa de la prima scaldă nu se arunca oriunde şi oricând. Nu se arunca spre răsărit, spre soare, se arunca în loc curat ca să nu apară pe corpul copilului bube sau pete.   În cele mai multe părţi se arunca la rădăcina unui pom roditor. La Lunca Arieşului se arunca peste un furnicar ca noul născut să fie harnic, peste urzici, să fie aspru.

La Gârda cârpele cu care era învelit copilul trebuiau uscate numai înm casă până la botez pentru a nu primi ceva vânt care să dăuneze acestuia.

In Sâncel, lângă Blaj, pentru ca duhurile rele să nu se poată apropia de noul născut i se pun sub perina din leagăn: o cruce, Visul Maicii Domnului, împreună cu usturoi, grâu, un cuţit şi tămâie sau cărţi de rugăciuni şi o aţă roşie la mânuţă pentru a nu fi deocheat.

În satul Deal, imediat după naştere, copilul este sărutat pe ambii obraji pentru a se forma gropiţe în obraji, primul supt se face din sânul drept. În apa de baie se pune un pumn de tărâţe de grâu ca să aibă pielea fină. După primul îmbăiat, copilul se unge pe corp cu unsoare de urs pentru a fi puternic. Apa din baie nu se aruncă până dimineaţa.

Unsoarea de urs este întâlnită în practicile din Munţii Apuseni cu credinţa că forţele rele se pot cuibări în trupul noului născut: „Lucrul cel dintâiu este să-i dea o linguriţă cu unsoare de urs ca să poată rezista influenţii ursitoarelor care-i veghează la căpătâiul lui şi îi urzesc viitorul” .

„Când i se dă copilului să sugă mai întâi. Îi dă cu ţâţa dreaptă, ca să nu se facă stângaci. Muierea cu lapte, ca să nu-l piardă, nu trebuie să meargă pe afară, mai ales după apă, că-i rămâne ţâţa (laptele) în pârâu. Dacă intră în casă o muiere cu ţâţă, atunci trebuie să mulgă pe gazdă (care-i tot cu lapte), că dacă nu, îi fură laptele, mai ales dacă şade pe patul lehuzei. Dacă intră în casă o muiere cu ţâţă şi nu spune că are ţâţă, atunci se mută laptele de la gazdă la ea. Aceasta se întâmplă numai până la botez.”

Exista tradiţia ca noului născut să i se lege la mână o aţă, o funtă sau o cârpă roşie ca să fie apărat de deochi, iar la gât i se punea o „băieruţă” ( panglică mai subţire lucrată manual) , un bilet conţinând un text dintr-un psalm biblic, pentru a fi apărat de duhurile rele.

Perioada de lehuzie 

Femeia lăuză era considerată „spurcată” timp de şase săptămâni, când i se făcea „molitvă” (rugăciune de curăţire). Până atunci nu avea voie: să meargă la biserică, să lucreze,

mai ales să aducă apă de la fântână, să frământe pâinea, să se culce cu bărbatul. Când trebuie să facă ceva se spală cu apă sfinţită pe mâini. Nu avea voie să pună în gură „nici un fir de băutură” sau să mănânce mâncăruri care puteau deranja stomacul copilului ( varză sau fasole).

Lehuza trebuia să poarte câteva săptămâni după naştere un ştergar peste burtă.

Primele trei zile după naştere este o perioadă încărcată cu un conţinut special care determină o serie de interdicţii şi practici magice: orice străin care intra în casă trebuia să lase un bănuţ pentru somnul copilului sau dacă nu avea să rupă din pieptar un pic de lână; femeile bolnave nu aveau voie să intre în casă sub nici un motiv; copilul nu era lăsat singur niciodată căci veneau duhurile rele şi îl speriau.

Rudele femeii ce a născut veneau cu daruri („plocon” la Benic)ce consta în supă de găină, scoverzi, bomboane sau cozonac.

Sub nici un motiv copilul nu era lăsat singur în casă. În Apuseni se credea că dacă îl găseşte singur, în primele şase săptămâni, Muma Pădurii îi schimbă cu unul de-al ei, cu o pocitanie.

Dacă erau semne că noul născut „n-are multe zile” se grăbeau să-l boteze fiindcă se credea că dacă moare nebotezat se face strigoi şi are coadă sau se face vârcolac „ deia care mâncă luna”.

La şase săptămâni de la naştere femeia mergea la biserică cu copilul pentru citirea slujbei de dezlegare sau de curăţire, după care putea să iasă la lucru.

Botezul

Botezul creştin al nou născutului a fost înţeles în popor ca un act fără de care nu se poate concepe existenţa umană. Nu se făcea la o dată fixă, de la 8-10 zile până la două săptămâni.

Numele de botez este hotărât înainte de naştere după sfinţii din calendar iar pentru fete şi nume de flori. Adesea întâiului născut i se dă numele tatălui sau al mamei. Dacă un copil se îmbolnăveşte rău i se schimbă numele, obicei care s-a pierdut în timp.

La timpul potrivit se făcea slujba botezului copilului după datina creştină. Înainte de plecarea spre biserică naşa, ori moaşa, leagă faşa în formă de cruce zicând: „ Duc un păgân, ca să aduc un creştin”. Înainte, numai moaşa ducea copilul la botez, mai rar rude sau cunoscuţi. Naşii care sunt consideraţi părinţii sufleteşti ai copilului, sunt „chizăşii” pentru fini, de aceea ei spun „Crezul” în biserică şi garantează credinţa noului născut. Se păstra tradiţia ca naşii de cununie să fie şi naşii de botez ai copilului de aceea botezul era patronat de naşii tinerilor căsătoriţi care deveneau „oameni aşezaţi”. De asemenea, prin tradiţie, naşii care botezau „finuţul sau finuţa” trebuiau mai târziu să-i cunune, iar dacă erau prea bătrâni această „cinste” revenea unuia dintre copii naşului.

În timp ce naşii sunt la biserică, părinţii copilului trebuiau să lucreze ceva, dacă era fecior – să secere, să taie lemne ca să fie copilul harnic, iar dacă era fată: să toarcă, să coase, să ţese, să facă de mâncare.

La întoarcerea de la biserică unde s-a săvârşit sfânta taină a botezului şi mirului, naşa îl aduce pe noul botezat de-a dreptul la masa din casa mare unde se află pâine şi vin. Aşezându-l pe masă, rosteşte urarea: „Am dus un păgân şi am adus un creştin. (Săsciori) sau „Te-am dus rău şi te-am adus bun” (Şard). Naşii îl predau părinţilor „lepădat” de Satana aşa cum s-au legat în faţa preotului punându-l, prin botez, sub protecţia sacrală a unui înger păzitor. Multe din practicile populare au dispărut astăzi din mentalitatea generală dar unele s-au păstrat şi se actualizează şi se practică discret de câte ori apare un nou născut.

Cu acest prilej se făcea o masă mare la care se adună nănaşii, rudele, moaşa, vecinii, prietenii. Adesea femeile aduc şi ele câte ceva de mâncare pentru lehuză – prăjituri, plăcinte şi vin.

Duioşia nesfârşită a cântecelor de leagăn, gânguritul copilului, primele lui cuvinte sunt în stare să înmoaie şi cele mai împietrite suflete. Să nu uităm că toţi copiii se nasc cu ochii senini ca cerul, semn al purităţii divine şi abia mai târziu capătă alt colorit.

Inţărcatul se făcea în mod obişnuit la un an , cel mult un an şi jumătate. Dacă sugea copilul prea mult se zicea că „îşi suge mintea” iar desper cei cu capul mare se spunea că au supt prea puţină ţâţă. Ca să-şi înţărce copilul, mama pleca de acasă câteva zile şi dacă acesta întreba de ţâţă i se spunea că a mâncat-o lupul.

Copilăria

La sat copilăria se termina destul de devreme, mai ales în familiile numeroase unde puşi să îngrijească pe cei mai mici, să păzească animalele, să adune fructe etc.

Dinţii care se clătinau erau scoşi de părinţi cu ajutorul unui „bilţ” (ochiu) de aţă tare cu care prindeau dintele. Uneori legau sfoara de clanţa uşi şi trânteau uşa. Dintele scos era legat de un lemn sau o piatră şi îl arunca peste casă zicând:

Cioară, cioară

Eu îţi dau un dinte de os,

Tu să-mi dai unul de fier.

Familiile sărace din zonele muntoase ale judeţului erau nevoite să-şi dea copii de 10-14 ani slugi la cei mai bogaţi. Aceştia erau numiţi sluguţă pe la Şard şi cei mai mari de 15-20 de ani erau numiţi slugi. Sluguţele erau luaţi de milă, pe sezon sau pe an, numai pentru hrană şi îmbrăcăminte. Iar slugile se angajau cu tocmeală pe haine, cereale şi bani. „Sluguţele erau folosite la Lucrările casnice: cărau apă, tăiau şi cărau lemne, păzeau vitele, le hrăneau, aduceau buruieni pentru porci, duceau mâncarea lucrătorilor la câmp şi ajutau femeile la treburile gospodăreşti.

Jocurile copilăriei

Încă de la primii paşi copilul era iniţiat pentru integrarea în comunitate. Cântecele şi jocurile „predate” de părinţi şi bunici sunt preluate şi îmbogăţite de imaginaţia copiilor care asimilează cu uşurinţă expresii şi modele ale timpului lor. Cântecele şi jocurile lor se caracterizează prin simplitate şi dinamism constituind un univers aparte – oglindă fidelă a vârstei fericite, ocrotită de asprimile vieţii.

Fetiţele se jucau cu păpuşile făcute din cârpe pe care le îngrijeau repetând ceea ce făceau mamele lor sau au văzut la alte femei: le îmbrăcau, le spălau, le adormeau, le vindecau când credeau că sunt bolnave.

Băieţii construiau case şi turnuri din lemne sau coceni de porumb după ce erau curăţaţi de boabe sau băteau câte era ziua de mare o „cotcă” (minge) tot din cârpe.

Un joc foarte îndrăgit era „De-a baba oarba” în care „baba” era legată la ochi şi trebuia să prindă pe alt participant la joc ce devenea „babă”. La fel, pe înserate mai ales se juca „De-a ascunselea”.

Copii ceva mai mari se jucau „De-a cloşca cu pui şi uliul”. De-o parte era uliul şi de cealaltă cloşca cu puii. Uliul striga: „Eu ţi-oi mânca puişorii!” la care cloşca răspundea „ Eu ţi-oi scoate ochişorii”. Uliul şi cloşca se încăierau şi dacă uliul atingea un pui acesta trecea în tabăra lui până ce cloşca rămânea singură. Cu cât cloşca se apăra mai bine cu atât uliul rămânea mai multă vreme singur.

Jocul Fetelor şi feciorilor

În vechime jocurile de peste an erau apanajul cetei de feciori. Feciori de la Bute sau Feciorii Uspăţului introduceau fetele în joc. Mai târziu aceste atribute au fost preluate de către 2-3 feciori mai destoinici. În Şard erau numiţi „chezaşi”, ei alegeau locul – o şură sau o curte vara, iarna un local – foste cârciumi sau la Căminul Cultural; ei tocmeau muzicanţii şi încasau banii numai de la feciori. Fetele erau de obicei însoţite de mame sau rude apropiate, surori sau mătuşi.

Mai puteti citi si:

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*